O poză rămasă și o amprenta pe suflet…

Bunica mea,

a plecat spre lumea necunoscută în urmă cu 7 ani, atunci când primul meu copil era încă la dospit în burtică. M-am abținut atât de mult să nu plâng din tot sufletul, cum mi-aș fi dorit să fac în acea zi, gândindu-mă că îmi voi răni astfel puiul. Tot din același motiv nu am mers să o vad pentru ultima oară. Simt cumva că m-a așteptat. Cred că mă voi simți mereu vinovată pentru asta, deși ea ar fi dorit să îmi fie bine mereu. Dealtfel în fiecare an pe 5 ianuarie mă descarc pentru atunci și pentru toate zilele în care îmi e dor de ea. O simt mereu prezentă în viața mea și când am decizii de luat mă gândesc mereu la ce ea mi-ar spune.

Ea își făcea unghiile doar roșii.❤️

Era atât de cald în brațele ei, hainele îi miroseau a naftalină, mirosul copilăriei prin care simțeam siguranța.

În gândul meu mă așez din nou la ea în brațe și îmi e bine. Cred că etapa aceea din copilărie încă e prezentă undeva în interiorul meu, nu am fost pregătită să mă despart de aceea etapă și acum o păstrez ca terapie pentru suflet acolo unde își are locul.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: